Botezul în închisoare din Guadelupa

Pe insula Guadelupa din Caraibe, care aparține Franței, a avut loc un jaf urmat de omor. În acea zonă au mai avut loc jafuri și în trecut, dar până atunci niciodată în legătură cu o crimă. Era pentru prima dată. În scurt timp, ucigașul a fost prins și a avut loc procesul. Deținutul și-a susținut nevinovăția, dar a fost condamnat la moarte prin decapitare. Ucigașul a fost închis într-o celulă individuală cu vedere spre curtea interioară. Acesta era cel mai grav aspect al situației sale.

Curând a venit prima sâmbătă. Deodată, a auzit prin difuzor o voce de femeie cântând și predicând cuvintele lui Isus. Ucigașul l-a chemat pe gardian și l-a întrebat: „Cine cântă acolo?“ „Ah“, a răspuns acesta, „vine de la Biserica Adventistă.“ „Te rog, lasă-mă să vorbesc cu femeia aceea“, a rugat deținutul. Femeia l-a vizitat și s-a dovedit că îl cunoștea pe Jo, în vârstă de 22 de ani, încă de când era copil. Ea a fost șocată și l-a întrebat: „Ce pot să fac pentru tine?“ Tânărul a spus: „Trebuie să mor, dar cum pot obține viața veșnică?“ Sora în credință s-a simțit copleșită și l-a anunțat pe pastorul Samuel Monnier. Directorul închisorii a permis vizita, iar Jo l-a cunoscut pe pastor. După ce s-a prezentat, acesta l-a întrebat pe Jo: „Spune-mi ceva despre familia ta și de ce ai vrut să primești vizita unui pastor adventist?“

Jo a început: „Aveam 14 ani. Mama mea spăla geamurile. În timp ce făcea asta, a observat cum două femei mergeau din casă în casă. Tocmai ajunseseră la vecinii noștri. Eu și frații mei le-am urmărit. Voiam să știm ce fac. O oră mai târziu, au ajuns și la noi. Eram zece copii. Mama ne-a închis în dormitor și nu aveam voie să ne mișcăm. Femeile i-au arătat mamei o Biblie. Dar mama nu a vrut să o cumpere. Nu avea bani. Atunci femeile au spus: „Această carte ne-a schimbat viața.“”

Atunci noi, copiii, am fost lăsați să venim cu toții și să ascultăm. De atunci, cele două femei ne vizitau în fiecare după-amiază de sabat. Într-o zi, cel mai mic dintre frații noștri a murit. Tatăl meu l-a chemat pe preot pentru înmormântare, dar acesta a refuzat să o oficieze. Era dispus să oficieze înmormântarea doar cu o singură condiție. Părinții mei au trebuit să promită că nu le vor mai primi niciodată pe cele două femei din Biserica Adventistă. Dar femeile au venit din nou, iar tatăl meu le-a spus că aceasta trebuie să fie ultima dată. Așa că femeile s-au rugat împreună cu întreaga noastră familie, ne-au numit pe fiecare pe nume și, la final, ne-au îmbrățișat pe noi, copiii, și pe părinții noștri. La final, ele au spus: „Dacă vreodată în viață veți ajunge în necazuri și nu veți mai ști ce să faceți, atunci căutați o Biserică Adventistă.“

Am împlinit 20 de ani. Tatăl meu m-a trimis în oraș. Trebuia să mă descurc singur și să câștig bani. Acolo mi-am făcut prieteni nepotriviți. M-au îndemnat să beau și să fumez. Eram trist și mi-era dor de casă. Un prieten mi-a spus: „Da, în curând vom fi bogați și toate problemele vor dispărea.“ Într-o noapte, l-am jefuit pe un om foarte bogat în apartamentul său. S-a trezit. A trebuit să-i țin gura. Dar era puternic și s-a apărat. Atunci prietenul meu mi-a aruncat un pumnal și l-am înjunghiat. Părinte, ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?“

„Există o singură cale“, a spus pastorul Monnier. „Citește Biblia, vino la Isus, pocăiește-te și lasă-te botezat.“ „Nu“, răspunse Jo, „nu vreau asta.“ „Atunci, la revedere“, își luă rămas bun pastorul Monnier. „Stai, pastore! Rămâi!“, îi strigă Jo după el. Dar pastorul a plecat și a încercat să vorbească cu bătrânul director al închisorii. Când s-a așezat în fața bătrânului, acesta l-a întrebat: „Dumneavoastră sunteți pastorul?“ Apoi a explicat: „Jo este un om rău. Eu sunt judecătorul lui. O să-l pun să fie executat.“

Două zile mai târziu, ziarul scria: „Criminalul a mărturisit“. De asemenea, Jo îi ceruse președintelui Franței grațierea și aștepta răspunsul. Nu voia să moară. În această perioadă, a participat la lecții biblice în închisoare, iar Cuvântul lui Dumnezeu i-a atins inima. În cele din urmă, inima lui împietrită s-a înmuiat și s-a convertit. Înțelesese totul. Ultima lui dorință a fost: „Aș vrea să fiu botezat.“

Când directorul închisorii a aflat despre asta, i-a spus pastorului: „Nu poate fi ceva greșit. Luați apă și stropiți-l.“ „Nu“, a răspuns pastorul, „pentru botez am nevoie de multă apă. Cel puțin cât încape într-un butoi. În curtea închisorii se află un astfel de butoi, iar acesta trebuie pregătit, apoi botezul poate avea loc acolo. Jo trebuie să primească botezul biblic al adulților prin scufundare.“ După o lungă muncă de convingere, directorul închisorii a acceptat în cele din urmă.

A sosit ziua botezului. Bazinul în miniatură era curat și plin cu apă. A fost o zi specială pentru întreaga închisoare. Păstorul Monnier se asigurase ca întreg personalul, împreună cu toți deținuții, să poată asista la eveniment. Gardienii stăteau în jurul bazinului, înarmați cu mitraliere. Toți deținuții puteau urmări din celulele lor ceea ce se petrecea în curtea interioară. Pastorul a ținut o predică deosebit de lungă și solemnă. Câțiva frați și surori în credință au avut voie să fie prezenți. Corul bisericii a cântat: „Așa cum sunt, fără nicio podoabă, vin la Tine, Doamne, prin sângele Tău…‘ Apoi i s-au desfăcut cătușele. Jo a intrat în apă și a fost scufundat pentru botez. Pentru aceasta, nu a trebuit decât să se aplece în butoiul înalt cât un om. S-a potrivit perfect în butoiul pregătit. În cele din urmă, i-a dispărut și capul. Apoi, Jo a ieșit din nou la suprafață. Trecuse, în felul său, prin Iordan. După aceea, strălucea de bucurie și a strigat cu voce tare: “Sunt liber, sunt liber!„

Însă, în aceeași clipă, cătușele i s-au strâns din nou. Era liber și totuși încă prizonier. Cum ar fi putut să iasă vreodată din închisoare? Jo știa că întreaga comunitate se ruga pentru el. Ceva mai târziu, judecătorul l-a chemat pe pastorul Monnier la el. „Părinte“, i-a spus acesta, „Ați făcut o slujbă bună. Jo a devenit un alt om“. Deși Jo fusese condamnat la închisoare pe viață, a fost grațiat după 18 ani. În această perioadă, el s-a îngrijit de deținuți. Astfel, alți 27 de infractori s-au convertit. După eliberare, Jo a devenit predicator.

25 de ani mai târziu, Jo l-a întâlnit din nou pe pastorul Monnier. Acesta venise la aeroport împreună cu mii de enoriași pentru a-l întâmpina. Între timp, Jo devenise un bărbat cu părul alb, dar avea o familie fericită și patru copii. Toți erau adunați acolo. „Am fost un ucigaș“, i-a spus el pastorului Monnier, „dar am rămas credincios lui Dumnezeu.“