Iisus Hristos a spus: „Am venit ca să aduc viața în toată plinătatea ei.“ (Ioan 10,10)

Ce-ar fi să-ți cumperi o carte de buzunar dintr-o librărie creștină, care conține mărturii ale unor oameni care au descoperit o viață nouă alături de Hristos? Eu însumi sunt foarte fericit că am și eu parte de această viață nouă.

PE CE BAZĂ NE DĂRUIEȘTE DUMNEZEU VIAȚA NOUĂ?

Răspunsul la această întrebare îl găsim în ‘Evanghelie’, adică ‘Vestea Bună’ sau ‘Mesajul de bucurie’. Vei înțelege repede de ce acest mesaj ne bucură. Este cea mai bună veste pe care au auzit-o vreodată oamenii.

Imaginează-ți că ai muri astăzi și că ar trebui să răspunzi în fața lui Dumnezeu la următoarea întrebare: „Cum îndrăznești să te aștepți să primești viața veșnică de la Mine?“ Ce i-ai răspunde lui Dumnezeu? Răspunsurile frecvente sunt:

• Trebuie să respectăm poruncile…
• Trebuie să faci bine…
• Trebuie să duci o viață decentă …

Mulți cred că, dacă fac asta și aia, atunci voi obține în schimb viața veșnică.

Îi recomand tuturor oamenilor să respecte poruncile lui Dumnezeu, să facă bine și să ducă o viață cinstită. Dar ideea că, pentru asta, ar trebui să fii Contraprestație A considera că trebuie să ne câștigăm viața nouă este o concepție complet greșită. Biblia ne învață exact contrariul: viața nouă este un dar al iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Nu putem câștiga viața nouă prin nimic. Nici măcar prin suferință. Când am înțeles acest lucru, m-am bucurat foarte mult. De ce, îți voi spune puțin mai târziu, precum și ce semnificație au faptele bune.

Unii se întreabă: Oare faptele bune trebuie să fie în zadar? În niciun caz. Dumnezeu apreciază fiecare faptă bună. Dar nu putem câștiga viața veșnică în acest fel. Dumnezeu le dăruiește celor care au încredere în El viața nouă, pe baza jertfei lui Isus. O moarte jertfitoare pentru alții nu poate avea loc decât din iubire. Iubirea poate fi răsplătită, dar nu poate fi câștigată.

DIN FERICIRE, NU PUTEM MERITA ACEASTĂ VIAȚĂ NOUĂ.

Altfel, cei bogați, cei puternici, cei inteligenți și cei sănătoși ar fi favorizați. Ceilalți ar fi dezavantajați. În plus, ar trebui să trăim permanent cu teama de a nu fi făcut destul și de a nu fi acționat exclusiv din motive pure și bune. Chiar dacă am fi capabili, începând de astăzi, să echilibrăm ‘balanța’, ar rămâne totuși întrebarea legată de trecutul nostru.

Dacă ar trebui să ne câștigăm viața veșnică și am lua asta cu adevărat în serios, am ajunge să suferim o cădere nervoasă sau să ne pierdem speranța. A existat cineva care a luat-o foarte în serios. Și a cedat nervos. Îl cunoști.

Era vorba de Martin Luther, care pe atunci era călugăr augustinian. Biblia spune în Efeseni 2:8-9:

„Da, prin har ați ajuns la mântuire, prin credință, și aceasta nu vine de la voi – este darul lui Dumnezeu –, nu prin fapte, ca nimeni să nu se laude.

Cât trebuie să plătim pentru un cadou? Nu este oare o jignire să vrei să plătești pentru un cadou? Odată, la ora de religie, i-am întrebat pe copii cât au plătit pentru cadourile de Crăciun pe care le-au primit. Unul dintre ei a răspuns: „Nu a trebuit să plătim nimic, dar am mulțumit.“

Așa ar trebui să procedăm și noi cu darul lui Dumnezeu: să-l acceptăm și să ne exprimăm recunoștința prin felul în care trăim. Te-ai gândit deja suficient la acest minunat dar al iubirii și bunătății lui Dumnezeu?

DE CE AVEM NEVOIE DE O VIAȚĂ NOUĂ?

Pentru că am pierdut viața inițială din cauza păcatului. Ce este păcatul? În esența sa, este indiferența sau rebeliunea împotriva lui Dumnezeu. Cine a păcătuit, conform diagnosticului lui Dumnezeu? Toți, inclusiv tu și eu:

„Nimeni nu este drept, nici măcar unul. Toți au păcătuit și, de aceea, nu pot fi găsiți fără vină în fața lui Dumnezeu.“ Romani 3:10, 23

Îmi amintesc de o conversație cu un tânăr om de afaceri. Mi-a permis să-i pun câteva întrebări. L-am întrebat, printre altele, dacă este un păcătos. Atunci a râs cu voce tare: „Nu, am grijă de familia mea. Îmi fac treaba la serviciu. Nu fumez și nu beau.“

Mi-a permis să-i mai pun o întrebare: „Ați încălcat vreodată legământul căsătoriei?“ „Da, am făcut-o.“ Nu se considera un păcătos. Dar se înșela singur. Practica politica struțului.

Secretara unui director credincios era convinsă că nu este o păcătoasă.

O întrebă odată: „Ar putea fi posibil ca, o dată pe zi, să gândiți, să spuneți sau să faceți ceva greșit?“ Tânăra confirmă acest lucru după câteva clipe de reflecție. Directorul a continuat: „Ar putea fi chiar posibil ca, de două sau trei ori pe zi, să gândiți, să spuneți sau să faceți ceva greșit?“

Răspunsul ei: „Se întâmplă cu siguranță de trei ori pe zi.“ Șeful i-a făcut următorul calcul: „Trei păcate pe zi înseamnă vreo 1.000 de păcate pe an. Dacă excludem primii zece ani din viața dumneavoastră, atunci aveți deja 15.000 de păcate.“ Un calcul neobișnuit.

Biblia spune:

„Păcatele voastre vă despart de Dumnezeul vostru“ și: „Plata păcatului este moartea“ (Isaia 59:2; Romani 6:23)

Conform judecății lui Dumnezeu, pedeapsa pentru păcat este moartea. Putem chiar să înțelegem acest lucru. Dacă păcatul nu ar avea ca urmare moartea, atunci el ar continua să existe la nesfârșit. Dacă se dorește ca vreodată să existe din nou o lume fără egoism, ură, război și suferință, atunci păcatul trebuie eradicat. Calea spre aceasta este moartea.

Suntem vinovați și, prin urmare, condamnați la moarte. Nu ne putem salva singuri. Totuși, dacă ne îndreptăm privirea spre Dumnezeu, atunci există o speranță întemeiată.

„Dumnezeu este iubire“ și „Dumnezeu este drept“. (1 Ioan 4:8 și Dan. 9:14) Una dintre consecințele iubirii este dreptatea. Dacă Dumnezeu ar favoriza nedreptatea, atunci El nu ar fi nici iubitor, nici drept. Din punct de vedere uman, acest lucru ridică o problemă. Pentru noi este adesea greu să conciliem iubirea cu dreptatea. Oare a fost aceasta o problemă și pentru Dumnezeu? Cum a rezolvat El această problemă?

„Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât și-a dat Fiul său unic, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.“ (Ioan 3:16)

Dumnezeu a rezolvat această problemă, în dragostea Sa, prin moartea jertfitoare a Fiului Său pentru tine și pentru mine. Din cauza dreptății Sale, Dumnezeu trebuie să ne condamne, dar, din dragostea Sa, El își asumă El însuși pedeapsa pentru fiecare cel care se încrede în El.

Biblia ne arată că Iisus Hristos este Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru a ne mântui.

Dacă Iisus ar fi fost doar un om sau un înger, nu ne-ar fi putut mântui. Numai Dumnezeu Însuși putea să poarte povara tuturor păcatelor.

Să presupunem că Dumnezeu ar fi creat un înger pentru ca acesta să moară în locul nostru – presupunând că astfel s-ar fi putut rezolva problema –, nu ar fi fost oare ceva prea puțin? Numai sacrificiul infinit de mare al Fiului lui Dumnezeu a fost capabil să exprime iubirea lui Dumnezeu față de noi, oamenii.

Iisus Hristos este Creatorul acestei lumi (Ioan 1:1-3+14; Col. 1:16; Evr. 1:2); numai Creatorul avea puterea să ne mântuiască. Fără puterea creatoare nu există înviere spre viața veșnică.

Iisus Hristos este, de asemenea, Legiuitorul divin (1 Cor. 10,4; Iac. 4,12 + Ioan 5,22). Numai Legiuitorul însuși a putut aduce o schimbare, luând asupra Sa pedeapsa care ne revenea nouă.

Când realizăm că Dumnezeu Însuși a fost dispus să se jertfească pentru noi, oamenii, începem să-I înțelegem marea Lui iubire. Hristos a devenit Mijlocitorul prin care Dumnezeu și-a dovedit iubirea infinită față de o lume căzută în păcat.

Nu exista decât o singură posibilitate: fie Hristos s-a jertfit pentru noi, fie am fi fost cu toții pierduți pentru totdeauna. Biblia spune clar: Isus a purtat păcatele noastre. (1 Petru 2:22, 24; Isaia 53:4-6)

DE CE POATE FI ISUS HRISTOS REPREZENTANTUL MEU?

Și pentru mine a fost greu să înțeleg cum ar putea altcineva să-mi poarte vina. Totuși, există în istorie o serie întreagă de cazuri în care un înlocuitor a murit în locul altuia sau i-a purtat pedeapsa.

Înaintea procesului, reporterii au aflat că judecătorul și acuzatul erau colegi de facultate. Din acest motiv, sala de judecată era plină de curioși. Ce ar fi făcut judecătorul? Procesul s-a desfășurat în deplină conformitate cu legea. Sentința a fost o amendă substanțială. Deoarece se știa dinainte că condamnatul nu putea plăti – era vorba de un caz de delapidare –, funcționarii judiciari erau deja pregătiți să-l ia în custodie. După ce și-a scos roba, judecătorul s-a apropiat de prietenul său și i-a spus: „Mai crezi că sunt prietenul tău?“ Răspunsul a fost o privire furioasă. Judecătorul a continuat: „Tocmai am fost judecătorul tău. Ca judecător, nu puteam acționa altfel. Ca judecător, trebuie să pronunț o sentință dreaptă. Dar acum vreau să-ți arăt că sunt prietenul tău.“

În fața prietenului său, a întocmit un cec pe suma mare la care tocmai îl condamnase. Pentru judecător, acesta a reprezentat un mare sacrificiu financiar. I-a întins cecul condamnatului. Rușinat, acesta a ezitat să-l accepte. În cele din urmă, a acceptat cecul cu recunoștință și încredere de la prietenul său, judecătorul. Ca om liber, a putut părăsi sala de judecată alături de prietenul său. Sentința nu a fost executată. Pedeapsa fusese plătită de altcineva. Când o datorie este achitată, nu mai rămâne nimic de plătit.

Iisus Hristos este Judecătorul nostru, conform Ioan 5:22. Judecătorul întregii lumi va judeca în mod drept. El te iubește și dorește să-ți fie prieten. (Rom. 5:10; Ioan 15:14) Datorită iubirii Sale, El este gata să plătească pentru tine. Prin jertfa Sa, El este în măsură să facă acest lucru. Dacă cauți prietenia Lui și îi accepți oferta cu recunoștință și încredere, El va plăti pedeapsa și pentru tine, iar sentința nu va fi executată. (Ioan 5:24)

Atunci și tu poți, împreună cu prietenul tău, ca bărbat liber „a merge acasă“. (Ioan 14:1-3)

Având încredere în el, lui credință.

Un director de închisoare a întrebat: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?“ Răspunsul a fost: „Crede în Domnul Isus, și vei fi mântuit, tu și casa ta!“ (Faptele Apostolilor 16:30-31)

Așadar, totul depinde de credința în Iisus Hristos.

Din păcate, sensul cuvântului ‘a crede’ este astăzi foarte diluat. Cuvântul german ‘glauben’ provine din vechiul german ‘geloben’ și înseamnă: ‘a-și face un jurământ sau a se încredința cuiva pe care îl iubești’. Deoarece este atât de important, aș dori să-l explic puțin mai pe larg.

„Când spui: “Cred în Dumnezeu». Când ești convins că există un Dumnezeu viu, asta este ceva foarte prețios. Dar asta, în sine, nu este încă o credință mântuitoare.” (Iacov 2:19) Să-i spunem pur și simplu ‘Credința rațională’.

Unii se roagă înainte de o operație sau în alte momente de nevoie. Asta e bine. Să numim asta, deocamdată, ‘Credința din necesitate’. Credința rațională este bună. Credința din nevoie, prin care trăim experiențe cu iubirea lui Dumnezeu, este și ea bună. Ambele fac parte din credința mântuitoare. Dar credința rațională și credința din nevoie, luate împreună, nu constituie încă o credință mântuitoare.

În cazul credinței depline sau mântuitoare, așa cum îl înțelege Biblia, înseamnă că eu pe mine însumi Încredințează-te lui Iisus Hristos.

UN EXEMPLU DE ‘CREDINȚĂ’ ADEVĂRATĂ:

Un medic iubește o tânără. Ar dori să se căsătorească cu ea. Tânăra este convinsă că acest bărbat este un om de nobilă natură și un medic excelent. (Aceasta corespunde credinței raționale). Ea are nevoie de o operație de apendicită. Așadar, în nevoia ei, îi cere ajutorul medicului. (Aceasta corespunde credinței din nevoie).

Medicul se bucură cu siguranță de părerea bună pe care tânăra o are despre el. De asemenea, este dispus să efectueze operația. Tânăra este acum pacienta lui. Dar dacă asta e tot, atunci cu siguranță nu îi este de ajuns. El o iubește pe tânără și dorește să se căsătorească cu ea. Dacă ea îi răspunde la dragoste, se ajunge la un ‘da’ provizoriu în cadrul logodnei și apoi la ‘da’-ul definitiv la nuntă. În momentul în care ea îi spune „da” pentru o viață împreună, ea s-a chiar și lui încredințat. (Aceasta corespunde credinței mântuitoare).

Acesta este un exemplu al relației noastre cu Iisus Hristos. Auzim de El sau citim despre El și, la un moment dat, îi cerem ajutorul. Mulți se opresc aici și rămân Pacienții lui Iisus, în loc să se alăture celei mai bune federații care există: o relație amoroasă personală. Iubirea Lui, pe care o descoperim prin Biblie și prin experiențele trăite alături de El, ne determină să avem din ce în ce mai multă încredere în El. Ne adresăm Lui într-o rugăciune personală (ceea ce corespunde logodnei). Când ajungem să-L cunoaștem mai bine și să avem mai multă încredere în El, ne încredințăm viața Lui. Spunem DA la nuntă (nunta corespunde botezului biblic).

BIBLIA COMPARĂ RELAȚIA CU HRISTOS CU CĂSĂTORIA

În clipa în care tânăra i-a spus medicului ‘da’ pentru toată viața, din dragoste și încredere, a devenit soția lui. La fel, și noi devenim prieteni apropiați ai lui Isus sau copii ai lui Dumnezeu în clipa în care îi spunem ‘da’ deplin și ferm pentru toată viața noastră.

„Cine îl are pe Fiul, are viața; cine nu îl are pe Fiul lui Dumnezeu, nu are viața.“ (1 Ioan 5:12)

„Celor care l-au primit, însă, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu …“ (Ioan 1:12)

Din acel moment, avem o viață nouă. Dacă rămânem în această relație cu Dumnezeu, vom fi înviați la viața veșnică la a doua venire a lui Isus.

Căsătoria este o comparație foarte potrivită pentru relația noastră cu Dumnezeu. Biblia folosește această imagine, de exemplu, în Efeseni 5:22-33.

Răspunsul afirmativ dat la nuntă schimbă multe lucruri. De regulă, soția preia numele soțului. Amândoi părăsesc casa părintească, se mută într-o locuință comună și duc de atunci înainte o viață împreună. La fel se întâmplă și cu Iisus Hristos. Când i-am dat răspunsul nostru afirmativ, ne dorim să trăim alături de El. Atunci ne place să citim scrisoarea Lui de dragoste – Biblia –, ne place să vorbim cu El – în rugăciune –, ne bucurăm că El are timp pentru noi în fiecare zi – ceea ce se numește meditație sau timp de reculegere – și că, în fiecare săptămână, dorește să petreacă o zi întreagă, Sabatul, și slujba de închinare alături de noi. Ne face plăcere să ne modelăm viața alături de El – prin implicarea în viața bisericii și în misiune. Și, odată, vom putea primi cea mai mare moștenire care există: viața veșnică în Împărăția lui Dumnezeu.

Încă un cuvânt despre faptele bune. Eroarea fundamentală a oamenilor este că ei cred că Biblia ne învață că trebuie să ne câștigăm viața veșnică.

CE ÎNSEMNĂ FAPTELE BUNE?

Să citim încă o dată Efeseni 2:8-9 și, în continuare, versetul 10 (traducerea Menge): „Căci prin har ați fost mântuiți, pe baza credinței, și nu din voi înșivă (adică prin meritele voastre) – nu, este un dar al lui Dumnezeu –, nu pe baza faptelor, pentru ca nimeni să nu se laude. Căci noi suntem lucrarea Lui, creați în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte (pentru care Dumnezeu ne-a pregătit dinainte), ca să umblăm în ele.“

Nu suntem mântuiți prin fapte bune, ci prin harul lui Dumnezeu, fără niciun merit din partea noastră. Din momentul în care suntem mântuiți prin credința noastră în Isus Hristos, ne aflăm într-o relație nouă cu El. El ne-a dăruit o viață nouă, transformată. Pentru această viață nouă, El a pregătit fapte bune pentru noi, ca să le împlinim.

Acum vrem să-L bucurăm pe Isus, să-I arătăm dragostea și recunoștința noastră. Iar El ne dă putere pentru viața nouă. Pot să spun așa: Faptele bune nu sunt o condiție prealabilă pentru mântuirea noastră, ci rodul acesteia.

Să revenim încă o dată la exemplul căsătoriei.

O tânără nu se va căsători doar pentru că un tânăr îi dăruiește flori. Dar dacă se iubesc, florile pot fi un semn al iubirii.

Când doi oameni sunt căsătoriți, bărbatul îi dă soției bani pentru cheltuielile casnice. Este aceasta o faptă bună? Soția gătește pentru soțul ei și îi îngrijește costumele. Sunt acestea fapte bune?

Nimeni nu va considera asta ca fiind fapte bune prin care să-și merite căsătoria. La urma urmei, cei doi sunt deja căsătoriți. Este consecința firească a relației lor de dragoste.

Lasă-mă să rezum pe scurt: Primim o viață nouă atunci când stabilim o relație strânsă, bazată pe încredere, cu Iisus Hristos.